Ca demiurg de cuvinte, ar trebui să încep prin a-mi cere 1235 de scuze: câte una pentru fiecare zi în care am lipsit de pe blog. Pentru că asta e durata absenței mele, la un calcul simplu. Dacă vă uitați în spate, veți observa că articolul precedent a fost publicat la 27 octombrie 2018. Și a fost unul singur în acel an, căci cel de dinainte e datat cu 18 decembrie 2017 (an în care am fost mai activ).
Și acum, ce-mi văd ochii? Pe blog, editorul WordPress s-a modificat de temelii. Totul e format din blocuri. Blocuri pentru fiecre paragraf, imagine etc. Textul s-a întins pe toată lățimea paginii și deci a monitorului (probabil mai bine pentru utilizatorii de mobil, dar mai puțin bine pentru subsemnatul). Fonturile parcă sunt mai mici. Și pe ecran îmi joacă tot felul de căsuțe cu butoane și opțiuni.
Iar afara blogului, lumea s-a întors cu susul în joc. Am avut o pandemie de doi ani. În care am umblat cu măști chirurgicale pe stradă. Și în magazine. Fără să putem intra în unele dacă nu eram vaccinați. Fără să mai dăm noroc sau să ne mai strângem mâna! Și fără să putem ieși din casă în anumite perioade decât cu motivație scrisă. Iar acum avem la graniță un război, între Putin și Zelensky. Cu milioane de refugiați ucraineni, și clasici ruși interziși în universități. Și cu același CTP.
Miile de scuze nu sunt de ajuns. Dar cel puțin am redeschis WordPress-ul și am scris aceste rânduri. Și de acum trebuie să fiu mai responsabil cu absențele, că dacă mai fac vreo pauză din asta, s-ar putea să nu mai am la ce să mă întorc.
Quodixit 