Ce părere aveți de Linux?

Se spune că mâna neuzată se uzează. Adică ăsta, se veștejește și cade. Și cum suntem în post, m-am gândit să scriu un articol. Care articol nu-i deloc despre ce scrie-n titlu, cum v-ați putea aștepta, ci despre cu totul altceva, la care nici nu vă așteptați. Mai ales că, în momentul în care am început să scriu aceste rânduri, nici nu exista un titlu iar eu nici măcar nu știam despre ce puii mei voi scrie aici.

Probabil asta înseamnă că articolul va fi despre cu totul altceva decât mi-ar fi trecut chiar și mie prin cap. Totuși, un lucru este cert: știam că voi scrie, pentru că a trecut mult timp și trebuie să-mi exersez într-un fel încheietura. Așadar, fără vreo introducere suplimentară, eu fiind fanul textelor scurte și la obiect, să încep. Că de terminat, nu știu când o fi, probabil anul viitor.

Acum, că am ajuns la partea principală a articolului, trebuie să mai găsesc un subiect. Recunosc spășit: rândurile de mai sus sunt cam haotice, iar șirul de gânduri ce m-a condus la ele seamănă cu căile Domnului: întortocheat și de nepătruns. V-ați întrebat vreodată care este punctul exact de plecare al unei idei sau inițiative? Momentul zero, când ea se formează în minte? Originea? Primul impuls? Ei bine, oricât de încâlcit ar fi textul pe care-l citiți, pot spune cu siguranță că punctul zero pentru ceea ce urmează, că până acum tot introducere a fost, e serialul Californication. Soții Runkle din acel serial pe care l-am văzut locuiau, mai spre final, într-o superbă și somptuoasă casă vilă de pe plaja Malibu din California. Nu era a lor, o luaseră în chirie. Ăsta a fost, cum ziceam, punctul de plecare.

Pornind de aici, m-am gândit la situația în care strângi niște bani și îți cumperi o astfel de căsoaie, sau chiar un apartament mai modest, pe care îl dai apoi în chirie. Sigur, îți trebuie o viață de om (normal) să-ți permiți nu doar luxul de a sta în căsuța ta, căsoaia ta sau viloaca ta, care tot goală este dacă nu-i căsuța noastră, și cu cât mai mare cu atât mai goală, ci și pe cel de a da una în chirie, altora. Și de aici, să mă tăiați dacă mai știu cum de au cotit nărăvașele mele gânduri spre piața monetară, monedele digitale și un eventual colaps al întregii economii globale. A, știu: mi-am amintit de comentariul Renatei în care emitea ipoteza căderii internetului. Și-n care zicea că ea tot are o viață și-n lipsa lui, putându-se întâlni la orice oră cu klaus, DoarF, Vero, Oana, Krantz, Arlech, psi, sorin, Vader, Zâzania și, ceva mai rar, cu canadienii, adică domnul Ketherius și doamna Cudi.

Dar s-o lăsăm pe Renata, că nu mă interesează absolut deloc ce-ar face ea în cazul căderii netului, din simplul motiv că netul nu va cădea niciodată. Mai jos decât nivelul la care e azi, n-are cum să ajungă. Și să purcedem la următoarea situație dramatică: ai strâns bani, ai cumpărat o casă, n-ai apucat să stai nici o secundă în ea, o dai în chirie și tot sistemul financiar se prăbușește. Nu mai poți folosi banii la nimic, nu mai poți taxa bunurile tale, nu mai poți păstra posesia lor, pentru că, în caz că nu v-ați prins, colapsul economiei globale duce la un haos generalizat, nu se mai uită nimeni la un act de proprietate, nu mai există poliție, îți aperi locul în care te afli și familia cu armele. Caz în care ai muncit o viață de om degeaba.

Și m-am gândit că, dacă există Dumnezeu, ceva asemănător trebuie să simtă și omul care părăsește lumea fizică. Toată viața lui a muncit și a strâns bani pentru a-și face o casă, toate eforturile lui sunt cristalizate în acele două sau trei etaje de cărămizi, pe care nu le mai poate lua cu el. Le-a clădit, dar ele nu sunt de fapt ale lui, pentru că nu le mai poate folosi. Și, culmea tragediei, nu pentru că un cutremur ar fi dărâmat construcția, de vreme ce ea îi supraviețuiește, ci pentru că, moment de epifanie, aceasta nu i-a aparținut niciodată. A ridicat-o degeaba. Și nu doar casa. Tot rodul muncii lui de zeci de ani, toată agoniseala lui de o viață e degeaba. TOTUL.

O viață la fel de întortocheată și lipsită de sens, al cărei titlu nu l-a știut niciodată, lăsându-se purtat de firul dorințelor născute dintr-un moment zero nedefinit, spre o finalitate utopică, indiferent de eforturile depuse. Un fel de fată morgana, asta e viața. Iar lumea în care trăim e un deșert. Cred că au mai spus-o câțiva, budiști dar și romani, cel puțin în filmul Gladiatorul, că totul este deșertăciune sau nisip. Și cu nisipul ajung la Africa, și cu Africa ajung la comentariul lunii decembrie.

Nu știu dacă să fac o rubrică separată pentru așa ceva, mă mai gândesc, și evident că mai sunt 13 zile fatidice până la finalul lunii, dar nu cred s-o devanseze cineva pe Elena la faza asta. Așadar, premiul – sau mai bine zis mențiunea, că nu-i dau nimic concret afară de notorietate, deci doar o menționez – pentru afirmația lunii decembrie, care afirmație, dacă va deveni regulă, va putea fi aleasă după diverse criterii, evidențiind remarci fie geniale, fie insolite, fie inepte, îi aparține Elenei, care a spus, într-un comentariu de un verbiaj cum rar mi-a fost dat să citesc, următoarele:

La un popor din Africa există un cuvânt: ubuntu (care înseamnă ceva de genul: suntem fericiți doar împreună. Că dacă persoanele importante din viața noastră nu sunt, nu suntem nici noi. Că nu poți tu fi sătul când apropiatul tău e flămând, cã nu poți fi fericit complet când persoana dragă e în suferință fizică sau psihică).

Și cu asta am ajuns, în final, la titlul articolului de azi: ce părere aveți de sistemul de operare Linux? Că pe mine mă cam bate gândul ca în viitorul nu prea îndepărtat să-l încerc. Asta dacă până atunci n-o să ajung, pornind de la Linux, cine știe la ce alt subiect. Dar măcar mâna mi-e funcțională din nou. Sau, ca să-i citez pe unii vânzători de camere foto de pe OLX, funcționabilă.