În ultimele luni, dacă nu cumva ultimii ani, am fost acuzat, pe rând sau simultan, de diverse persoane, că aș fi arogant, manipulator, ofensiv, viclean și perfid. Pe rând dar cel mai adesea simultan. S-a invocat și argumentul cardinalului: când doi oameni îți spun că ești bat, ar fi bine să mergi la culcare. Asta mi-a ridicat anumite întrebări, în speță dacă nu cumva greșesc în dialogurile pe care le port (cu morile de vânt) sau nu manifest inconștient anumite defecte ce altora le sunt evidente.
Dar zilele trecute, Radu Iliescu, pe care am ajuns să-l citesc datorită unei recomandări a lui Cudi, căreia țin să-i mulțumesc pe această cale, a publicat un articol foarte interesant despre cadrul mediator și limitativ al limbajului, care este totodată un articol banal la el, o simplă frântură a zilei, printre multe altele. De aceea m-am și ferit să scriu că-i un articol extraordinar. I-am lăsat un comentariu la acel articol, inclusiv pe Facebook, unde se poartă de regulă discuțiile cu el. Iar acolo am fost interpelat de o ghidușă doamnă, cu care am avut un scurt schimb de replici. În urma acestuia, dânsa a conchis că sunt arogant, mitocan, manipulator și sofist. Dialogul, de interes mai mult pentru criticii mei decât pentru participanți, poate fi lecturat în această captură de ecran. Postarea lui Radu Iliescu de deasupra este bonus.
Și atunci am răsuflat ușurat. Am răsuflat ușurat, pentru că am înțeles, în sfârșit, de ce sunt acuzat de aroganță, misoginism, mitocănie, sofism, viclenie și manipulare. Și, în aroganța mea, în sfârșit nu-mi mai pasă.
Quodixit 
“am înțeles, în sfârșit, de ce sunt acuzat de aroganță, misoginism, mitocănie, sofism, viclenie și manipulare” – asa, deci de ce?
Păi dacă voiam să fiu mai explicit de atât, eram. Am postat dialogul, care pentru mine a fost edificator, în condițiile în care toate acuzațiile care mi s-au adus erau complet nefondate, de exemplu eu neavând nici o secundă intenția de a o insulta pe doamna respectivă sau de a răstălmăci fondul vreunui comentariu anterior.
Tu ma faci sa rad – cu simpatie, precizez! Pai tu esti o persoana foarte inteligenta si limbuta (nu in sens peiorativ neaparat), cum sa te cred eu ca nu-ti dai seama de felul in care spui tot ce spui? De ceea ce e in spatele a ceea ce spui si interlocutorul simte ( sunt si dintr-astia mai sensibili, care simt mai mult decat simte majoritatea )?! Da, esti arogant, asa, si?! Si ce daca?! In etapa asta a vietii tale ai aceasta aroganta, ok, care-i problema?! Daca te deranjeaza intr-adevar acuzatia ( care poate nu-i o acuzatie, ci o constatare care pe om il deranjeaza), poti incerca sa-ti inchipui ca oamenii sunt mai destepti si mai buni decat tine! Sa te consideri mai prejos decat ei, ia vezi, iti iese?! Nu conteaza daca e adevarat sau nu, conteaza daca-ti iese!
Maria, unde am zis eu că nu-mi dau seama de felul în care spun ceea ce spun? Îmi dau seama foarte bine de ceea ce spun. Dar legat de ce simte interlocutorul meu, asta trece în plan secund. Atunci când spun ceva, urmăresc în primul rând ca spusele mele să fie cât mai fidel aliniate realității și să exprime cât mai clar și precis sau să sugereze cât mai bine lucrul pe care voiam să-l exprim sau sugerez. Faptul că interlocutorul s-ar putea simți lezat de unele afirmații ale mele e fix problema lui, care nu mă interesează prea mult. Sau hai să zic așa: dacă îl menajez pe interlocutor, ăsta nu-i un semn foarte bun cu privire la ce cred eu despre el, de vreme ce consider că are nevoie de menajamente. Așadar, e perfect posibil ca uneori să-i spun interlocutorului un adevăr incomod, dar nu o fac cu aroganță, ci pur și simplu ca o expresie a ceea ce gândesc în acel moment. Partea din final cu „în aroganța mea” este scrisă sub formă de glumă, sunt niște ghilimele invizibile acolo. La fel în titlu.
Dar mă bucur că te-am făcut să zâmbești, oricare ar fi cauza. 😛