Nu citesc ziare

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la copilărie, îmi amintesc că aveam în clasele I-IV un coleg de clasă – tiz – pe care toată lumea îl lăuda. Mama mea, colegă de muncă cu a lui, mi-a zis într-o zi că băiatul respectiv citește ziarele cu regularitate, ca un om mare. Pe vremea aceea, dacă n-ați prins-o, nu exista internet, așa că presa se făcea pe hârtie, „la rece”, și când zic presă nu mă refer la cea de ulei.

Știți cum e când, copil fiind, vi-l laudă cineva pe un coleg? Aveți tendința să-l luați drept model. O vreme am fost deschis la asta – trebuia să fie o chestie tare cititul ziarelor, adulții o făceau, denotă maturitate, responsabilitate, te conectează la miezul lucrurilor și te ajută să gândești. Dar n-am reușit – pur și simplu ziarele nu ajungeau în centrul meu de interes. Care, copchil fiind, că sper că n-ați uitat că eram în ciclul primar, gravita în jurul a cu totul alte lucruri și valori, pe care n-o să vi le spun acum, că doară și voi ați fost copii. Dar nu în jurul subiectelor de ziar.

Timpul a trecut și astăzi mă regăsesc în aceeași ipostază a necititorului de ziare. Sigur, presa s-a schimbat. Hârtia clasică a fost înlocuită de monitor, mai întâi cu tub catodic și apoi cu cristale lichide. Banii dați pe un ziar au fost înlocuiți de timpul pierdut cu închiderea ferestrelor pop-up și instalarea extensiilor ce blochează reclame. Dar subiectele abordate de ziare au rămas aceleași. Iar conținutul a devenit, deși mai bogat cantitativ, mai prost calitativ.

Drama e că la ora actuală aș citi ziare. Pentru că, adult fiind, unele subiecte mă interesează. Din păcate, nu am cum. Nu am cum, pentru că un ziar online, chiar dacă este gratuit și chiar dacă sunt perfect capabil să trec peste politica editorială, întotdeauna în favoarea sponsorilor, și să extrag esența, adică informația brută, știrea ce mă interesează, ca să ajung la ea trebuie să trec prin mormane și mormane de moloz. Pereții ziarelor online arată ca niște ziduri imunde de labirinturi ce te fac prizionier pentru zeci de minute pe zi.

Într-un fel, asta este problema de fond a oricărei prese, privită în mare, de sus: faptul că te amețește, te extrage din centrul tău și te proiectează la periferie, servindu-ți zeci de subiecte mai mult sau mai puțin superficiale, mai mult sau mai puțin exterioare ție, dându-ți o stare de confuzie generalizată. A fi foarte informat înseamnă, dintr-un anumit punct de vedere, a fi foarte confuz. Iar presa este folosită cu succes la a ține oamenii confuzi încă de la apariția ei.

Emisiunile televizate pe care le văd uneori – în reluare, pe net, deoarece contractul de cablu l-am reziliat de câțiva ani buni – sunt un spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că da, știrile de la ora X m-ar tenta, reușind să sintetizeze destul de bine principalele subiecte ale zilei, dar, din păcate, reporterii televiziunilor par (cu rare excepții) aleși pe cu totul alte criterii decât inteligența, și nici măcar nu mă refer la Denise Rifai, ci la media lor, iar interviurile sunt ciuntite și denaturate, ajungând să transmită nu ceea ce este, ci ceea ce se dorește a fi, așa încât niciodată sintagma de canal TV nu a fost mai potrivită decât în timpurile noastre.

Revenind la presă, că mie-mi place să nu derapez, dacă ar exista un site care să publice maxim 5 articole pe zi, cu principalele știri ale momentului, alese pe criterii obiective, cu titluri care să nu mintă cititorul, și care s-ar încărca repede, m-aș abona la el. Din păcate, acesta nu există. Am încercat să mă abonez prin RSS la câteva fluxuri de știri, dar numărul uriaș de articole – sute pe zi în cazul unor ziare – face din simpla derulare a titlurilor, afișate ca în imaginea de mai sus, o operație foarte cronofagă. E ca și cum ai scana prin sute de mailuri de tip spam, în căutarea acelui mesaj care te interesează. Așa că am renunțat.

Acestea fiind scrise, la ora actuală îmi acopăr nevoia de a nu părea chiar picat din cer răsfoind sporadic diverse bloguri de largă popularitate (unde mai dau peste câte o știre interesantă, pe care o pot apoi căuta pe Google) și intrând cu regularitate pe Facebook. Nu sunt neapărat cele mai bune metode, admit asta, iar deseori îmi scapă anumite subiecte, dar cel puțin am aerul că știu vag despre ce se vorbește într-o conversație de lângă mine. Iar pentru interlocutorul obișnuit, asta-mi este suficient. Pe viitor, mă gândesc să experimentez cu Twitter.

Dar indiferent de câte bloguri, ziare și platforme de socializare o să mai apară, acum, adult fiind, știu deja că, dincolo de nevoia de a avea câteva repere fundamentale despre lumea în care trăiesc, nu voi fi niciodată un cititor adevărat de ziare. Și când mă gândesc că, copchil fiind, nu m-a prins microbul presei, altul fiind cel lăudat pentru asta, drept să vă spun, parcă-mi saltă inima de bucurie!